Europa ca patrie a exilului (I)   

Petre RAILEANU

Europa este, inca de la inceputurile ei, o patrie a exilului. Timp de secole, milenii chiar, numerosi au fost cei care au gustat „piinea amara a exilului“, de la asa-zisii printi ai gindirii si adevaratii printi, monarhi fara tara, pina la amploarea luata de fenomen in „secolul maselor“, al XX-lea, cu populatii deplasate, refugiati si imigranti cu zecile si sutele de mii.

Raptul divin. Ostracizarea ca uitare si capital de memorie

„Cind a reusit, putin cite putin, sa imprastie teama tinerei fete, el ii infatiseaza cind pieptul bombat, pentru ca ea sa i-l mingiie, cind coarnele, in care ea ii pune ghirlande proaspete de flori. Printesa indrazneste chiar, ignorind cine e cel care o poarta, sa se aseze pe spatele taurului. Atunci zeul, parasind progresiv tarmul, intra in primele valuri ale marii, ducind cu el pretioasa prada. Tinara, speriata, se intoarce catre plaja de unde a fost rapita; cu mina dreapta, ea se tine de unul din coarne; cealalta se odihneste pe crupa taurului; vesmintele ei, agitate ca de un frison, onduleaza in voia vintului.“

Astfel descrie Ovidiu rapirea Europei – Metamorfoze, II – si naratiunea poetului latin este, s-ar putea spune, transpusa à la lettre de pictorii secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea care au ilustrat copios acest episod. Europa este fiica regelui fenician Agenor, pe care Zeus, insatiabilul coureur, o aduce de pe tarmul de nord al Africii in Creta. Aici – unii exegeti ai mitologiei Greciei antice plaseaza acest rapt fondator chiar in Creta –, Zeus ia infatisarea unui vultur si o violeaza, dupa o asteptare atit de lunga, determinata de traversare. Ea ii va da trei fii: Minos, Radamante si Sarpedon. Neconsolatul tata, regele Agenor, ii va trimite pe ceilalti fii ai sai in cautarea tinerei rapite, dar zadarnic: ei vor intemeia alte tari sau alte cetati – Cadmus, de exemplu, este fondatorul legendarei Teba –, dar nu vor mai da de urma frumoasei printese. Europa, care inseamna „fata lata“, sinonim cu „luna plina“, si care este unul dintre apelativele zeitei-luna Demeter, da astfel un nume si un inceput continentului pe care grecii nu l-au explorat decit partial.

Exilul, care poate fi definit drept indepartarea din cimpul social si politic a unei persoane sau grup de persoane considerate periculoase sau cel putin indezirabile pentru puterea instalata, isi are originile in practica vechilor greci numita ostracism. Cetatenii Atenei zgiriau pe un ostrakon, la plural, ostraka, o bucata de ceramica utilizata ca „buletin de vot“, numele celui care urma sa fie alungat din sinul cetatii. Cel astfel desemnat, ca urmare a unei cereri formulate in acest sens, trebuia sa paraseasca tara in zece zile si pentru o perioada determinata de zece ani. Sa remarcam imediat ca o asemenea masura nu implica nici confiscarea bunurilor, nici intreruperea veniturilor celui ostracizat. Legea ostracismului a fost stabilita la Atena, in anul 508 a.C., de catre Clisthene. Ea nu va fi aplicata decit 20 de ani mai tirziu, dupa Marathon, ca masura de protectie impotriva celor care s-ar arata „fideli tiranilor“. Adesea, ostracizatii erau rechemati in tara inainte de scurgerea termenului de zece ani, printr-un decret de amnistie. Inca un cuvint grec, format din prefixul privativ a si din verbul mimnesko, a-si aduce aminte. El este din aceeasi familie cu amnezie (a plus mneme, memorie), absenta de memorie.
Aceasta forma de pedeapsa inventata de democratia ateniana, care nu se abatea, de fapt, de la respectul a ceea ce astazi numim „drepturile omului“, se folosea de o arma mult mai subtila si mai penalizanta pentru indivizii de o anume conditie sociala si intelectuala, respectiv uitarea. Cel impotriva caruia se pronunta un decret de ostrakismos urma sa fie uitat din cauza absentei sale; pe de alta parte, influenta lui se vedea diminuata, iar relieful personalitatii sale, de-a dreptul comprimat. Apoi, uitare contra uitare, decretul de amnistie era o promisiune de a nu mai pastra nici o amintire a trecutelor rataciri.

In Grecia antica, ostracizarea nu avea nimic infamant, dar cel in cauza risca sa se confrunte cu uitarea, cu disparitia sa civica. Dimpotriva, atunci cind ostracizatul se intorcea in cetate, daca absenta nu fusese prea lunga iar noua conjunctura se prezenta favorabil, tocmai acea perioada de absenta avea sansa de a deveni un avantaj prin transformarea in capital de memorie si, deci, de notorietate antuma si postuma. Ceea ce ne permite sa spunem ca societatea civila ateniana a secolului al V-lea inainte de Isus a fost una dintre formele cele mai subtile si mai perfectionate ale sistemului numit democratie.

Exilul poate fi sau impus, sau voluntar. Exilul politic din ordinul detinatorilor puterii este o practica curenta a regimurilor autoritare: mandatele de arestare emise de asa-zisul Ancien Régime (inainte de Revolutie) din Franta permiteau deportarea, trimiterea in exil sau in inchisoare fara judecata; inca din 1710 Petru cel Mare ii trimite pe detinutii politici in Siberia si aceasta practica va ramine in vigoare in Rusia – si apoi in Uniunea Sovietica – pe tot parcursul secolului al XX-lea. Emigratia politica este o forma de exil voluntar, sub amenintarea unor masuri de represiune, si, in acelasi timp, o tentativa de a lasa deschisa posibilitatea unei intoarceri si, eventual, a unei revanse, cum a fost cazul emigrantilor francezi din 1790.

Exista, de asemenea, cazul unor lideri rebeli sau „separatisti“, precum Ferenc (Francisc) Rakoczi II (1676-1735) care s-a pus in fruntea rascoalei impotriva Habsburgilor, in momentul in care acestia voiau sa-si instaureze autoritatea asupra teritoriilor pe care le eliberasera de sub turci. Dupa semnarea pacii din 1711 de la Szatmar (Satu Mare), cu tot sprijinul primit de la Ludovic al XIV-lea, a trebuit sa se exileze. Revolutionarii de la 1848 cunosc peste tot in Europa aceeasi soarta, exilul, in unele cazuri à perpétuité, fie ca e vorba de maghiarul Lajos Kossuth (1802-1894), mort la Torino, de romanul Nicolae Balcescu (1819-1852), mort la Palermo, sau de italianul Giuseppe Mazzini (1805-1872). Din generatia imediat urmatoare, bulgarul Hristo Botev (n. 1848) moare la 1 iunie 1876 pe Muntele Vrata, ca „voievod“, in fruntea a 200 de voluntari intorsi in tara ca sa lupte impotriva opresiunii otomane. Anterior, luptatorul bulgar gasise refugiu, impreuna cu unii dintre camarazii sai, in Romania.
Cum se poate constata, abordarea exilului impune un criteriu de relativizare, caci aceeasi tara poate functiona ca instanta care exileaza si ca pays d’accueil pentru exilati, ca in cazul Italiei si Romaniei din exemplele citate.

Tot aici se cuvine amintit cazul, poate cel mai riguros construit, de reciprocitate inversa, intre cele doua patrii si cei doi protagonisti-autori Vintila Horia/Ovidiu din romanul Dieu est né en exil, roman-oglinda al unei nostalgice simetrii. De asemenea, mai e de semnalat caracterul complet inoperant al criteriului moral sau ideologic al exilului: eroi sau antieroi, progresisti sau reactionari, protagonisti ai unei cauze morale unanim acceptate sau ai uneia, dimpotriva, universal detestate, exilul produce acest miracol, conferindu-le unora noblete, celorlalti, un fel de absolvire obtinuta la capatul unui sir de probe. Nu e vorba de uniformizare, de uitare, de stergere cu buretele, ci de un fel de valorizare solidara, caci exilul se constituie el insusi ca o valoare morala in sine – cu toate derapajele si exagerarile ce pot rezulta de aici, cind intra in joc exigente si intolerante ca semn al unor frustrari nerecuperate in planul superior, simbolic.

Exilul functioneaza ca proba existentiala, ca parcurs cognitiv si traseu initiatic, contopind totul prin intermediul treptelor obligatorii: coborire in infern, moarte simbolica si ascensiune spre lumina. Mircea Eliade acorda exilului o valoare initiatica, puternic impregnata de simbolism. Orice obstacol, fiecare intimplare din cimpul existentei reale are radacini in realitatea simbolica si constituie un mesaj. Cu o conditie: cel in cauza sa ramina atent, sa-si ascuta simturile si inteligenta, sa stie sa citeasca aceste mesaje. In cuprinsul Gnozei – cel mai important concurent al crestinismului din secolele II-III –, alogenul, numele grec al strainului, este un simbol al adeptilor Gnozei, caci el, strainul aruncat in lume, strain si de lume, este pe cale sa indeplineasca intoarcerea in patria celesta.

S-au vazut in istorie guverne sau grupuri patriotice reunite in afara granitelor propriei tari, cum a fost Consiliul National Ceh, creat in 1916 la Paris, sau generalul de Gaulle si colaboratorii sai la Londra, in anii celui de-al doilea razboi mondial, un Consiliu National Roman la New York si altul la Londra, dupa acelasi razboi; emigrari masive din motive religioase, ca acelea ale protestantilor dupa revocarea Edictului de la Nantes din 1685, sau exilul politic provocat de dizidenta, de contestarea deschisa a ideologiei oficiale in tarile „lagarului comunist“. Si, de asemenea, personalitati care au creat o adevarata mitologie a exilului: Ovidiu, Dante, Napoleon, Victor Hugo, Soljenitin; sau Jules Valles (1832-1885), fondator al publicatiei Cri du peuple, fondator al Comunei, in 1871, si, dupa caderea acesteia, exilat la Londra pina in 1883; Dostoievski si Céline, ungurul François Fejtö si cehul Milan Kundera, „trioul“ romanesc Cioran, Eliade, Ionesco, urmat de o veritabila constelatie de nume si valori, germanul Thomas Mann si spaniolii Fernando Arrabal si Jorge Semprun, rusul Andrei Makine si albanezul Ismail Kadare etc. etc.

Exilul este trait, cel mai adesea, ca o dezradacinare resimtita ca insuportabila. Raporturile exilatilor si emigrantilor cu tara in care se stabilesc ridica probleme practice, existentiale si metafizice, de comunicare si de integrare, administrative si psihologice de o mare complexitate. In coordonatele pe care am incercat sa le fixez, exilul capata sens numai cind se refera la indivizi. El este o experienta producatoare de sens si o forma de interventie asupra destinului. Deplasarile colective au nevoie de un alt esafodaj teoretic.