LITTERAE
Multilingual literary magazine

Mihaela Albu:

Je ne regrette rien

“Nu te purta ca o provincială”, îmi spuse dintr-o dată prietena mea.

Eram la ea, în apartamentul de la etajul 13, botezat „PH” de către americanii cu fobia ghinionului. Eram la ea ca de obicei vinerea după-amiaza când americanii se pregătesc de weekend, dar acum era vorba de cel „prelungit”, weekend-ul de Thanksgiving care începe de joi. Aş spune chiar că ei, americanii - pe care îi cunosc acum de câtva timp mai direct, la ei acasă, cum s-ar spune - trăiesc parcă numai pentru bucuria unor astfel de zile libere. Când sunt şi „prelungite” pare să se dezlănţuie întreaga energie ţinută în frâu cele cinci zile ale săptămânii respective, plus cele ale fiecărei săptămâni de până la ele. O mare pestriţă de oameni se revarsă din clădirile ce îi ţin ascunşi cât e ziua de lungă şi spectacolul străzii newyorkeze nu poate fi trecut cu vederea de un european aşa cum, sunt sigură, este total ignorat de cei de aici. Multe ar fi de spus în legătură cu acest fel de „spectacol”, dar ar trebui mai întâi diferenţiate străzile, apoi aceste uriaşe cartiere şi abia după aceea să vorbim despre oameni. Locul joacă un mare rol în viaţa celor de aici, iar cel nou venit este iniţiat de îndată asupra diferenţelor şi nu asupra punctelor comune.

Îmi amintesc multe dintre zilele în care, mergând spre locuinţa ei, fireşte prin Manhattan, pentru că de celelalte zone încă nu îndrăznisem să mă apropiu, mă uitam la fiecare persoană în parte, cu uimirea celui neobişnuit cu atâta diversitate. Ce observă un nou venit mai întâi? Cred că este acea indiferenţă cu care oamenii trec unul pe lângă celălalt. Dar nu, nu e vorba atât de nepăsare, cât de un mod de autoeducare în respectul unuia faţă de ceilalţi. Nimeni nu sesizează diferenţele pentru că, pe de altă parte, fiecare nu e interesat parcă decât de propria persoană. „Aici poţi să-ţi pui şi un lighean în cap, nimeni nu se uită la tine”, îmi spusese cineva mai familiarizat cu viaţa din New York şi, bineînţeles, cu simţul umorului, atunci când eu îmi exprimasem nedumerirea asupra felului în care sunt unii îmbrăcaţi, dar mai ales asupra faptului că nimeni nu pare şocat de extravaganţe. Acum mă obişnuisem întrucâtva şi, mergând spre casa prietenei mele, poate eram şi eu confundată de alţi nou veniţi cu un localnic. Pe faţa mea nu se mai putea citi nici o curiozitate, nici o mirare. Desigur, cu coada ochiului mai trăgeam câte o scurtă privire către tânărul cu cercei în sprâncene, în buze, în limbă (cum aveam să observ imediat deoarece el îi spunea ceva fetei de alături, şi aceasta bizară – în opinia mea, bineînţeles -, cu cizme lungi, cu fustă neagră cu franjuri, cu păr verde, nepieptănat de ... ani, cu ... Dar ce să mai spun? Trec de ei şi văd o tânără negresă, elegantă, costum taior bej, impecabil croit, stofă bună (se vede!), iar în picioare ... o ajută să meargă sprinten ... comunii „adidaşi”, cum îi numim noi acasă, snickers cum îi numesc americanii. Zâmbesc fără să vreau şi mă gândesc la figura pe care ar face-o în România cei care ar vedea o astfel de combinaţie. Mai degrabă i-ar accepta pe cei cu cercei! Neconcordanţa între haine şi încălţăminte, un anumit tip de haine pentru un anumit moment, loc sau eveniment sunt de neconceput în Europa. Cel puţin aşa vedeam eu lucrurile ... cu ideile mele de provincială.

Dar acum eram în Manhattan şi trebuia, nu-i aşa, să-mi modific ideile, concepţiile, părerile.

De când o cunoscusem, în oraşul acesta numit de către locuitorii săi (pe drept sau pe nedrept…?) “capitala lumii”, dar şi „oraşul care nu doarme niciodată”, îmi devenise prietenă apropiată. Sigur, nu de la început, dar destul de repede dacă ţinem cont de firea sa extrem de pretenţioasă. Îşi asumase aproape inconştient (sau conştient, cine ştie?) şi un rol special de sfătuitor. În tainele oraşului, dar şi mai mult, chiar în tainele vieţii. Important nu era că avea câţiva ani mai mult decât mine, ci că avea “şcoala vieţii” urmată la Paris, chiar dacă era născută într-un sat de la poalele Carpaţilor Meridionali, sat de care, de altfel, era tare mândră şi vorbea despre el fără complexe de provincial. Îmi amintesc, gândindu-mă la toate acestea, că ea îmi povestise odată că, fiind la Paris, primise o scrisoare de la mama ei, iar în scrisoare, printre altele, îi spunea: „Ai grijă, să nu mă faci de râs pe acolo!” Nici mai mult nici mai puţin! Superbă încrederea aceasta a ţăranului pentru care universul se reduce la satul lui sau, eventual, la zona care-l cuprinde!

Ce înseamnă Parisul pentru un român?! O ştim cu toţii. Ce aş vrea eu să subliniez acum este că noţiunea are aproape aceleaşi conotaţii şi pentru un european ca şi pentru un american. Mă limitez, după cum vedeţi, numai la cele două continente. În altele nu am călcat şi, precum se ştie, nu e bine să faci afirmaţii despre un loc pe care nu l-ai atins cu piciorul, al cărui aer nu l-ai respirat şi, mai ales, a cărui apă nu ai băut-o. Dar nu numai “aerul” Parisului şi lecţiile indirecte pe care i le dăduseră prietenii sau admiratorii ei – artiştii lumii – o făcuseră pe Minodora nu numai să nu mai fie o “provincială”, dar să poată chiar vedea semnele uneori destul de bine ascunse ale acestui “handicap” de diverse nuanţe şi magnitudini. Ce ar însemna “provincialismul” totuşi? În primul rând acel aer de stânjeneală, de stângăcie, de bună creştere afişată cam prea direct pentru a fi înnăscută sau dobândită de mic. Îţi spui, de fapt, inconştient că nu aparţii acelui loc. De aici – acea dorinţă de a te face remarcat, de a atrage atenţia, de a face gesturi ostentative care să-ţi mascheze tremurul şi bătăile inimii, de a intra - în „lumea” ce te refuză - cu forţa. “Şi, tocmai aici”, îmi spunea ea adesea, „ai de lucrat. Când inima îţi dă semnalul că-i e frică, ochii tăi vorbesc şi te trădează, iar ceilalţi se reped să te sfâşie cu plăcerea unor dulăi care văd o pisică rătăcită în ograda lor. Simt că nu eşti de acolo”. (Cam obişnuită comparaţie, dar cum nu am avut alta la îndemână, sper să vă mulţumiţi şi cu aceasta. E tocită, ce-i drept, dar, dacă te gândeşti bine, tocmai expresiile vechi exprimă cel mai bine adevărul. E vorba doar de o experienţă de viaţă!).

            „Lucrează asupra propriilor emoţii şi nu vei mai fi recunoscută ca provincială, vei intra în noul spaţiu şi el te va accepta”, continua ea. „Sigur, pentru noi e mai greu. Această şcoală trebuie începută încă din … faşă. Sau chiar mai dinainte. Trebuie să o fi început părinţii şi chiar părinţii părinţilor tăi. O prinţesă de sânge poate curăţa cartofi de parcă ar curăţa o portocală. Nu e vorba de gradul de nobleţe aici. Este vorba de educaţie. Şi un ţăran, cu condiţia să nu fie contaminat de mahalagism, poate avea gesturi de o măreţie absolută. Mi-o amintesc pe străbunica mea. Era ţărancă de munte. O categorie cu totul aparte a ţăranului român. În copilărie mă uitam adesea la unica fotografie pe care o aveam cu ea îmbrăcată în acel costum popular atât de simplu şi de, nu ştiu cum, nobil totodată, numai în alb şi negru. Îţi dai seama la ce grad de simplitate supremă au ajuns ţăranii de munte ca să elimine orice culoare de pe îmbrăcămintea lor? Străbunica era tânără în fotografie, aproape o copilă. Nu era o fată prea înaltă, dar felul în care lăsase să fie fotografiată – dreaptă, cu bărbia uşor ridicată, crede-mă, părea o prinţesă desprinsă din poveştile pe care mi le spunea chiar ea adesea. Sigur, când îmi povestea era bătrână, nu mai semăna cu fata din fotografie. Dar avea ceva care mă fascina şi care mă face acum să-mi amintesc de ea: felul în care vorbea, rar şi măsurat, felul în care se oprea şi privea în zare sau felul în care îşi pieptăna cu gesturi largi, de tânără fată, părul lung, de culoarea mătăsii de porumb. Avea 91 de ani când a murit (de gripă), dar părul în mod ciudat nu era alb-argintiu cum îl avea bunica (fiica ei), ci de o nuanţă de galben. Ei bine, acele mişcări line cu care îşi mângâia-pieptăna acest păr alb-gălbui (cu un pieptene de os) afară, în lumina soarelui, înseamnă, pentru mine, cea de acum, superba nobleţe. Era un moment de absolută împăcare cu sine, de absolută măreţie simbolică pe care îmi pare nespus de rău că nu l-am prins într-o fotografie. Dar … pe vremea aceea aveam alte gânduri. Eram eu însămi o provincială cu dor de libertate. Libertate în sensul spaţiilor largi.”

Şi Minodora începea să-mi povestească despre ea. Se răsfăţa într-un fel numindu-se „provincială”. Ea aparţinea cu adevărat spaţiilor largi. Avea o nobleţe înnăscută. Doar nu degeaba îşi amintea şi îmi povestea despre străbunica ei. Iar despre originea ţărănească vorbea întotdeauna cu mândrie. Un fel de mândrie a celui ce ştie şi simte că vine de demult, dintr-un timp ce nu-şi mai poate măsura curgerea.

De fiecare dată aveam senzaţia că îmi spune atâtea poveşti despre ea şi despre oamenii pe care i-a  întâlnit, nu numai ca să mă înveţe, ci şi ca să … ţin minte. Să scriu, adică. Să nu mai aibă regretul că n-a făcut acea fotografie. Şi, în fond, pelicula reţine numai aspectul fizic dintr-un anumit moment. Cuvântul scris are o cu totul altă putere. El înseamnă continuitate, curgere de gânduri, de sensuri, de trăiri, de sentimente. Cuvântul dă viaţă pentru că se naşte din preaplinul unei vieţi. Prin poveste ne întoarcem în timp sau ne proiectăm în cel ce va veni. Prin poveste spaţiul ne aparţine.

„Când am plecat la Paris, nu ştiam ce înseamnă pentru mine această plecare. Pur şi simplu am simţit dorinţa să văd lumea. Această dorinţă o au unii într-un grad mult mai mare. E un fel de simţ al neîngrădirii mai dezvoltat. Sigur, eram puţin inconştientă. Sau simţeam chemări din alte vremi? Ai putea spune că fără această doză de inconştienţă nu am mai face niciodată nimic. Dar nu e vorba de o oprire a gândului, ci tocmai de eliberarea celui de dincolo de noi, sentimentul, presentimentul care ne este trimis ca un fluid de dincolo de noi.”

O întrebam despre primele zile, despre primele emoţii şi bucurii. Nu despre disperări. Nu despre acel gol pe care trebuie să-l fi simţit în „oraşul lumină” o tânără fată plecată din întunericul comunist.

O întrebam şi dacă îi e dor de timpul acela.

„Mi-e dor de mine, cea care aveam în Paris o singură rochie; mi-e dor de emoţiile de atunci. Acum ... cred că am epuizat toată gama de emoţii pe care ţi le poate oferi o viaţă. O viaţă din care nu regret nimic. Vorbesc de emoţiile de suprafaţă. De întâmplări şi întâlniri concrete. Simt însă că lumea ni se revelă încă prea puţin spre cunoaştere. Nu ştim decât ceea ce atingem, ceea ce vedem. Ceea ce credem că vedem şi simţim. Eu ştiu că există mult dincolo de simţul concret. Nu mă întreba de unde ştiu. Pur şi simplu simt.”

Stăteam fiecare pe câte unul din cele două  fotolii din piele fină neagră; oglinda în care se răsfrângeau dădea culorii un fel de strălucire pe care n-ai crede că o poate avea negrul. Sigur, pentru că oglinda strălucea ea însăşi. Era din cristal, evident, de vreme ce la Minodora în casă nu puteai vedea nimic de proastă calitate. Sau inutil. Avea oroare de lucrurile de prisos, de acele „nimicuri” cu care o provincială îşi decorează casa. Un singur obiect se repeta: fotografia soţului ei, Andrei. Un bărbat nu atât frumos, cât fascinant; îţi atrăgea privirea în special prin ochii de un albastru marin, adânci, puţin melancolici. Fotografia lui (aceeaşi poziţie) o vedeam pe unul dintre rafturile bibliotecii, pe o comodă şi, fireşte, în dormitor pe masa de toaletă, multiplicată de cele trei oglinzi care formau un fel de evantai de cristal. Nu mă puteam uita prea mult spre ea. Nu ştiu de ce, ochii lui mă priveau (din fotografie!) cu atâta intensitate că îmi dădeau un fel de ameţeală. Nu mai văzusem ochi cu atâta lumină şi uitam chiar că nu sunt vii. Senzaţia că mă urmăreau oriunde mă mişcam prin cameră mă făcea să evit să îmi îndrept privirea în direcţia aceea, spre chipul ce ne zâmbea de dincolo de lumea aceasta.

„Te-a iubit mult Andrei, nu-i aşa?”, o întrebasem eu odată, văzând cu câtă grijă punea ea flori de trandafiri în mica vază ce stătea permanent lângă una dintre fotografii.

“Am vrut glorie şi, în schimb, am primit bani şi iubire. Eu cerusem însă glorie”. Poate că, într-adevăr, gloria e cea mai dulce iubire, mă gândeam eu. Este iubirea lumii întregi! Şi, poate că fiind aşa de greu de obţinut, o dorim atât!

Dar ea fusese iubită cum puţini oameni au parte în viaţă. Avea ceva care atrăgea, pe lângă faptul că era neînchipuit de frumoasă, cu trăsături ferme, cu o putere magică ce venea din ochii negri. Strălucirea lor era scoasă în evidenţă de albeaţa pielii şi de fermitatea arcului sprâncenelor. Se scrisese chiar, pe prima pagină a unui mare cotidian, că era femeia perfectă.

Şi tocmai această femeie perfectă se hotărâse să-mi fie sfătuitor şi un fel de mentor în această lume nouă în care, prin hazard, intrasem.

De obicei, după ce discutam un timp, ieşeam pe terasa de care era tare mândră. Era normal să ai astfel de sentimente când te aflai în New York, în Manhattanul înţesat de zgârie nori. Când venisem eu prima dată aici, ţin minte că cea mai mare suferinţă era dorul de a vedea ... stelele. De pe terasa Minodorei chiar puteai zări uneori stele, dar erai atras şi mai mult de diversitatea de culori şi de mirosul trandafirilor pe care îi cultiva ea cu atâta dragoste. Ne plimbam printre ei şi aproape că uitam că nu suntem într-o grădină adevărată. Nu, nu era un surogat, dar, desigur, florile tot în ghivece creşteau. Era mai degrabă o miniatură. Şi noi ne bucuram toate simţurile, mintea şi sufletul cu această idee de grădină. Da, ea era îndrăgostită de terasa aceea. Cum era cu adevărat îndrăgostită de oraşul care, spunea ea adesea, o atrage, o fascinează. Şi o întinereşte.

În ziua aceea ne-am aşezat la un moment dat pe cele două scaune-fotolii cu obişnuitele pahare de tequila în mână. Tot ea mă învăţase să beau această specialitate mexicană cu sare. Nu pe marginea paharului, ci deasupra degetului mare, aşa cum o beau mexicanii. Sarea, spunea ea, îi dă gustul. Ea acţionează ca un filtru prin care trece licoarea şi o transformă. Tot ca un filtru era Minodora pentru mine. Prin ochii ei, lumea (şi nu, nu  exagerez) devenea pentru mine alta.

De câte ori ne întâlneam cea mai mare plăcere era să vorbim. Sau mai bine zis, ea să vorbească şi eu să o ascult. Îmi amintesc şi de o altă zi însorită, chiar dacă nu prea caldă. Toamna, zilele sunt aproape la fel în oraşul obişnuit să suporte cele mai multe capricii ale vremii. Ne plăcea să stăm într-o formă de relaxare totală pe terasă şi să vorbim despre timpuri trecute. Să vorbim – e un fel de a spune. Vorbea, cum am spus, mai mult ea. Eu – încă ascultam. Ştiam că mai am multe de învăţat. De data aceasta nu din cărţi. Citisem deja destule. Din viaţa reală înţelegeam aşadar că pot afla chiar mai mult. Şi Minodora era pentru mine acum întâlnirea care mă apropia pentru prima dată cu adevărat de viaţa reală.

Sigur, nu stăteam numai în casă sau pe terasă. Experienţele vin şi din contactul direct cu realitatea. De aceea a decis ea într-o zi că trebuie să mergem într-un loc special. Nu o întrebam nimic. Mă obişnuisem să o urmez şi să-i las liberă bucuria de a-mi studia reacţiile când venea surpriza. Cu lobsterul dăduse greş, dar nu se descuraja. Ce a fost atunci? Mai nimic în afara ciudatului gust al americanilor de a mânca bieţii şi scumpii raci. Mă refer, evident, la preţ. Există în New York restaurante speciale pentru această delicatesă, ba mai mult, cunoscătorii ştiu deja unde sunt cel mai bine preparaţi. Minodora este unul dintre ei şi a decis să mă familiarizeze şi pe mine cu acest fel de hrană, dar, mai ales, cu modul special de a reuşi să găseşti ce se putea mânca din ea. Era tot un fel de „şcoală” pe care trebuia s-o frecventez pentru a ieşi din starea de provincial. A prefera lobsterul în locul unei obişnuite fripturi de porc – era (şi este) pe o anume treaptă socială – una dintre expresiile bunului-gust şi ale depăşirii banalului. Aşadar, într-o seară (eram încă un novice în materie de orientare în New York!) am plecat amândouă spre „restaurantul cu cei mai buni lobsteri”. Atunci îmi spunea dinainte destinaţia, mă pregătea adică pentru ce avea să urmeze. Era şi acesta un fel de ritual. Trebuia să ştiu ce avea să se întâmple pentru a şti cum să reacţionez. Ca să foloseşti cleştele de spart picioruşele racilor, ca să ştii cum să înmoi puţina carne - pe care reuşeai victorios să o scoţi - în untul topit, ca să construieşti artistic în propria farfurie mormanul de oase supte de tine cu toată graţia de care erai capabil, ei bine, ca să faci toate acestea (şi multe altele) trebuia să fii pregătit, iniţiat de cineva. Şi Minodora, cu răbdare, îmi dezvăluise, în timp ce ne îndreptam spre Second Avenue, câteva dintre aceste mici trucuri care să mă împiedice să arăt ca începător în arta degustării acestei specialităţi culinare la modă. Rezultatul a fost cel pe care l-am divulgat înainte. Fiasco total. De atunci înainte „steakul” de vită a fost singura comandă pe care o mai făcea în ceea ce mă privea.

Dar nu despre experienţa cu lobsterul voiam să povestesc, ci despre cu totul altceva. Aşadar, într-o zi nu mi-a mai dezvăluit locul în care voia să mă ducă. Văzând că ne îndreptăm tot spre Second Avenue, mai-mai să-i spun că încă o experienţă cu lobster ar fi deja prea mult. Despre peştele crud mâncat la „japonezi” nici nu putea fi vorba. Îi refuzasem categoric invitaţia. Şi, pe când mă frământam în sinea mea ce formulă „diplomatică” ar trebui să găsesc pentru a nu părea nici în ochii ei dintre persoanele de care noutăţile nu se lipesc prea uşor, iată că ea se opreşte în faţa unui alt fel de restaurant. Mult mai mic, se puteau vedea de afară, prin geamul fără perdele, numai câteva mese. Era de fapt un fel de bar, după cât aveam să-mi dau seama imediat ce am intrat. Noroc că am găsit o masă liberă chiar lângă fereastră, mai izolată puţin de privirile curioase ale celor câţiva consumatori şi parcă şi ale chelnerilor. Sau, cel puţin aşa am simţit eu – o mulţime de ochi aţintiţi asupra noastră, larg măriţi, curioşi şi parcă ironici. Eram amândouă încă două femei tinere. Şi frumoase. Ea, ce-i drept, era cea care atrăgea orice privire. Mai înaltă decât mine, cu ochii aceia negri, cu albeaţa pielii scoasă în evidenţă de părul atât de negru că părea albastru (aşa cum este părul armencelor sau al indiencelor, cu care ar fi putut fi confundată dacă ar fi avut pielea mai măslinie), cu mersul acela drept, cu bărbia ridicată, privind parcă de sus pe toată lumea, Minodora era, cum am mai spus, genul de femeie după care simţi nevoia să întorci capul s-o mai priveşti o dată. Despre mine ... – nu pot să spun decât că adesea prindeam priviri care mă aţinteau şi nu de puţine ori bărbaţii mă întrebau de ce nu mă las cucerită. De ce? O ştiam numai eu. Nu povesteam nimănui durerea despărţirii de Victor.

Ne-am aşezat aşadar la masa de la fereastră, dar Minodora s-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre bar. Eu ... aşteptam să văd ce va urma. Nimic special ... decât că ea vine spre mine cu două pahare având cupa foarte largă, pline cu o băutură pe care nu o puteam ghici după culoare (un fel de crem deschis, oricum foarte neobişnuit pentru o băutură), dar nici după ceea ce părea mai mult gheaţă (sau spumă îngheţată) decât lichid. O întreb din ochi, ea se aşază şi mă îndeamnă să beau. Gust puţin; de acum aveam doar experienţa lobsterului şi nu îndrăzneam să mă aventurez spre o cantitate mai mare. Gustul însă ciudatei băuturi era minunat. O savoare aparte îţi umplea gura, fără să te ardă, ci numai mângâindu-te. „Margarita frosen”, îmi spune ea. Într-adevăr, băutura părea un fel de îngheţată, dar numele de fată îi dădea un aer exotic. Şi era, desigur, exotică. Amestecul de gusturi – puţin dulce cu sarea de pe marginea paharului – este la fel de inedit pentru mine ca tot ce văd şi trăiesc aici. Bem încet, pentru a-i simţi savoarea. Pare îngheţată, dar nu e, e dulce şi te înşeală şi de aceea trebuie băută cu grijă. Mie mi-e frică; sunt într-un loc necunoscut şi întotdeauna noul mă sperie. Ea îmi spune că poate bea uşor două pahare, dar nu mai mult. Discutăm şi evităm să ne uităm în jur. Suntem parcă numai noi două, singure într-un loc care ne primeşte numai pe noi. Un fel de ceaţă, abur sau nu ştiu ce altceva ne înconjoară. Nu ştiu de ce şi nici cum, dar simţim chiar şi cuvintele cu un gust dulce-sărat că ne umplu gura. Vorbim în şoaptă. Ea îmi povesteşte, ca şi altă dată, despre oamenii pe care i-a cunoscut. Nu despre locuri, nu despre întâmplări, ci despre oameni. Aceştia i-au marcat existenţa şi ei constituie lumea pe care o duce cu ea oriunde ar merge. Ascult povestea unui marchiz, a unui fotograf de geniu, a unui tânăr pictor ajuns apoi celebru. Dar, desigur, ca de fiecare dată, cel mai mult ea vorbeşte despre Andrei, soţul ei, mort, din nefericire, cu câţiva ani în urmă. Despre puterea personalităţii lui, despre fascinaţia pe care o exercita asupra celorlalţi. „Cine-i putea rezista? Eu însămi mă simţeam pierdută în faţa lui şi eu nu sunt dintre fiinţele uşor impresionabile, după cum bine ştii.”

Sunt absorbită de fiecare dată de poveştile vieţii ei. Ascultând, mă transfer parcă în timpul şi spaţiul lor. Prin fereastră nu mai văd decât luminile zecilor de maşini ce curg cu viteză înspre sud. Nu ştiu cum trece timpul. La început pun pe seama „margaritei” vaga ameţeală pe care o simt. Din ce în ce îmi dau seama apoi că nu aceasta e cauza. Îmi ridic privirea şi mă uit la ea. Ceva mă înfioară. E palidă. Faţa ei pierde încet, încet şi ultima umbră de culoare şi se face din ce în ce mai albă. Pare sleită de puteri. Numai ochii îi strălucesc puternic, lunecând uşor către stânga. Îi urmăresc privirea furişă şi rămân cu paharul, din care încercam să sorb câteva picături, undeva la jumătatea drumului, deasupra mesei. Cred că eram palidă şi eu. Amândouă stăteam împietrite ca într-un stop cadru dintr-un film mut. De la o masă, nu departe de noi, spre stânga, se îndreaptă în direcţia noastră, aproape material, un fel de fluid. Vine de la ochii cei mai albaştri pe care-mi fusese dat să-i văd vreodată. Un albastru cu un amestec de violet ciudat. E mult prea puternică privirea aceea şi mai ales culoarea neobişnuită a ochilor. Un fel de magnetism ne atrăgea pe amândouă. Eu, mai timidă sau mai prevăzătoare, încerc să-mi plec privirea. Mă uit apoi spre Minodora. Ea o înfruntă. Sau, mai degrabă, pot spune că ochii ei nu se mai desprind din ochii lui. Dar nu cred că era curaj, ci mai mult un fel de vrajă. O întreb ceva. Nu-mi răspunde. Faţa îi e din ce în ce mai palidă. Mâna îi tremură pe faţa de masă. Ochii cei albaştri o privesc şi ei fără să clipească. Aproape că văd undele ce pleacă dintr-o direcţie către cealaltă. Aerul tot e împietrit. Pare că toată suflarea s-a oprit în loc aşa ca în povestea frumoasei adormite. Numai că, de data aceasta, chiar şi prinţul a intrat în tărâmul vrăjit. O întreb încă o dată ce este, cine este cel la care se uită la ea atât de intens. Îl cunoaşte? O ating pe mână. Pare într-adevăr sculată dintr-un somn de o sută de ani. Dintr-o sută de ani de singurătate. Se ridică încet, privindu-l parcă fără să vadă. Se ridică în acelaşi timp şi el. Merg unul către celălalt. Se privesc intens fără să vorbească. Timpul s-a oprit. Aerul e parcă mai dens şi aproape opac. Ei se îndreaptă spre uşă.

Eu ... îmi termin „lecţia de iniţiere” singură.

Am căutat-o de atunci câteva zile la rând. Am sunat intens la uşa apartamentului ce evitase numărul treisprezece. Nu mi-a răspuns nimeni. Din păcate, nu peste mult timp, eu am plecat pentru câteva luni din oraş.

Am căutat-o, firesc, din nou când m-am întors. Nu doream să înţeleg, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu curiozitatea mă îndemna să o întâlnesc. Nici nu căutam să descopăr ceva. Pur şi simplu ştiam.

Spre surprinderea mea, mi-a deschis uşa chiar ea, aceeaşi femeie frumoasă. Şi totuşi parcă era alta. Nu fizic părea diferită. Nu se schimbase la înfăţişare, dar eu am simţit imediat acel altfel.

Reluându-ne conversaţiile, poveştile cu oameni de ieri şi de azi, despre viaţă, dar  şi despre moarte, am îndrăznit să aduc vorba despre străinul cu ochii violeţi.

N-am aflat decât că el avea ochii lui Andrei. „Erau aceiaşi ochi, nu asemănători. Aceiaşi!” Atât mi-a spus.

Nu ştiu cum, pe nesimţite, din ziua aceea Minodora a început să-mi dea lecţii de magie şi ezoterism.

„Margarita” n-am mai băut niciodată de atunci. Aproape că nu-i mai ştiu culoarea, gustul, aroma. Am în memorie ceva ca o amintire vagă, ca un abur a ceva ce a existat cândva, dar ale cărui contururi nu le mai disting. Poate nici n-am băut vreodată băutura îngheţată cu nume de fată. Poate am visat că Minodora mi-a povestit că am băut odată. Poate ea mi-a spus visul ei.

Ceea ce este cu adevărat real sunt lecţiile pe care ea mi le dă aproape în fiecare zi. Şi de aceea eu nu mai sunt de mult acea provincială care eram la venirea în capitala lumii. Am avut doi profesori adevăraţi.

Minodora şi ... oraşul.

Mihaela Albu (n. 10 iunie 1947) este licenţiată a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti (promoţia 1970) şi a Facultăţii de Filologie (română-engleză, 1978), doctor în filologie din 1983. Este cadru didactic la Universitatea din Craiova, Facultatea de litere. În 1998 a dat un concurs pentru a ocupa postul de visiting professor la Catedra „Nicolae Iorga” a prestigioasei Universităţi Columbia din New York, unde a funcţionat din sept. 1999 până în ian. 2003. Este redactor-şef al revistei „Lumină Lină” şi corespondent din New York pentru mai multe ziare şi reviste: „Meridianul Românesc” (SUA), „Hyperion”, „Lamura”, „Dacia Magazin” (România).

În calitate de profesor, activitatea ştiinţifică a Mihaelei Albu s-a axat pe două planuri: studii şi cărţi didactice, dintre care amintim manualul Limba română. România (3 ediţii, primele două – 1996 şi 2000 la Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti),folosit ca manual la Universitatea Sorbona, Universitatea din Skopje, Universitatea de Drept din Buenos Aires ş.a., precum şi studii şi cărţi de critică literară (Ion Biberi. Suferinţă şi cunoaştere, Edit. „Novus”, Craiova, 1994, Relatare/ Reprezentare. De ce avem roman?, , Edit. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1996”, Citind la New York scriitori români, 2002, Edit. „Axa”, Botoşani, Între două porţi. Poezii, Edit. H&H Promotions, New York, 2002, Iscusită zăbavă, Edit. H&H Promotions, New York, 2004, Ca o dragoste târzie…(Poezii), Edit. Ramuri, Craiova, 2005, ediţia a II-a, revăzută a monografiei „Ion Biberi”, Edit. Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2005 (carte apărută cu sprijinul Ministerului Culturii).

A publicat articole, recenzii, reportaje, interviuri, poezie şi proză în reviste din România („Ramuri”, „Hyperion”, „Convorbiri Literare”, „Vatra”, „Lamura”, „Luceafărul”, „Contemporanul”) şi din alte ţări (Italia, Israel, Canada, SUA). Mihaela Albu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membru corespondent al Academiei Româno-Americane.

Pagina romaneasca